Erezia catară

Luigi Pirandello

L’eresia catara

traducere de Laszlo Alexandru

Bernardino Lamis, profesor titular de istoria religiilor, coborîndu-și pleoapele mîhnite și, cum obișnuia în ocaziile cele mai grave, prinzîndu-și capul ciolănos între mîinile subțiri, tremurătoare, care parcă aveau la vîrf, în loc de unghii, cinci scoici lucioase și trandafirii, i-a anunțat pe cei doi studenți, singurii care-i urmăreau cu o fidelitate încăpățînată cursul:

– Vom vorbi, oh, domnilor, în lecția următoare, despre erezia catară.

Unul dintre cei doi studenți, Ciotta – un opincar brunet din Guarcino, scund și solid – și-a dezvelit dinții, cu mîndră bucurie, și și-a frecat puternic mîinile. Celălalt, palidul Vannícoli, cu părul blond, țepos ca miriștea și cu aer de muribund, și-a țuguiat în schimb buzele, și-a umplut de mai multă durere ochii limpezi și blegi și-a rămas cu nasul ca pentru a adulmeca vreun miros neplăcut, spre a da de înțeles că e conștient de durerea pricinuită veneratului maestru, în tratarea acelei teme, după toate cîte i s-au spus în particular. (Vannícoli era convins că profesorul Lamis, atunci cînd el și Ciotta, la sfîrșitul cursului, îl însoțeau o bună bucată de drum spre casă, i se adresează doar lui, singurul în măsură să-l înțeleagă.)

Și într-adevăr Vannícoli știa că de vreo șase luni apăruse, în Germania (la Halle a. S.), o monografie mastodont a lui Hans von Grobler despre Erezia catară, copleșită de elogiile criticii, și că pe același subiect, cu trei ani mai devreme, Bernardino Lamis a scris două volume masive, de care von Grobler dovedea că n-a ținut seama decît o singură dată, în treacăt, citînd cele două volume, într-o scurtă notă; pentru a zice de rău.

Bernardino Lamis a fost rănit pînă-n adîncul sufletului; cu atît mai tare l-a mîhnit și l-a indignat critica italiană care, elogiind la rîndul ei, cu ochii închiși, cartea nemțească, n-a amintit cîtuși de puțin cele două volume anterioare ale lui, n-a zis nici o vorbă pentru a sublinia tratamentul nedemn la care l-a supus scriitorul german pe scriitorul lor conațional. Mai bine de două luni a așteptat ca vreunul măcar dintre foștii lui discipoli să ridice vocea pentru a-l apăra; apoi, cu toate că – din punctul său de vedere – nu i s-a părut un lucru cuvenit, s-a apărat singur, notînd într-o recenzie lungă și minuțioasă, presărată cu o fină ironie, toate greșelile mai mult sau mai puțin grosolane pe care von Grobler le-a făcut, toate pasajele pe care acesta și le-a însușit din lucrarea lui, fără s-o menționeze, și a reafirmat, în final, cu argumente noi și de necombătut, propriile sale opinii, împotriva celor discordante, ale istoricului german.

Însă această apărare a lui, datorită lungimii sale și a interesului redus pe care ar fi putut să-l ofere pentru majoritatea cititorilor, a fost refuzată de două reviste; a treia o ținea de peste o lună și cine știe cît o va mai reține, judecînd după răspunsul deloc politicos pe care Lamis, la o solicitare a sa, l-a primit din partea directorului.

Așa că într-adevăr Bernardino Lamis avea dreptate, ieșind de la universitate, să se plîngă amarnic în fața celor doi discipoli fideli, care-l însoțeau ca de obicei spre casă. Și le vorbea de șarlatania nerușinată care, din domeniul politicii, a trecut să zburde în cel al literaturii, mai întîi, iar acum, din păcate, inclusiv în domeniile sfinte și inviolabile ale științei; vorbea de servilismul laș, înrădăcinat profund în firea poporului italian, pentru care e piatră prețioasă orice vine de peste munți sau mări, dar e perlă falsă și neșlefuită orice se produce la noi; făcea trimitere apoi la argumentele cele mai puternice împotriva adversarului său, pe care le va dezvolta în viitoarea sa lecție. Iar Ciotta, bucurîndu-se dinainte de avîntul ironic și mînios al profesorului, își freca iar mîinile, pe cînd Vannícoli, îndurerat, ofta.

La un moment dat, profesorul Lamis a tăcut și și-a luat un aer preocupat: semn, acesta, pentru cei doi discipoli, că profesorul vrea să fie lăsat singur.

De fiecare dată, după lecție, făcea o mică plimbare de relaxare, în jos, prin piața Panteonului, apoi în sus, prin piața Minerva, traversa Via dei Cestari și ieșea în Corso Vittorio Emanuele. Ajuns lîngă piața San Pantaleo, își lua acel aer preocupat, fiindcă obișnuia – înainte de-a porni pe Via del Governo Vecchio, unde locuia – să intre (pe furiș, cum credea) într-o cofetărie, de unde în scurtă vreme ieșea cu un carton în mînă.

Cei doi discipoli știau că profesorul Lamis n-avea de făcut cumpărături pentru absolut nimeni și nu puteau pricepe ce anume lua în acel carton misterios, de trei ori pe săptămînă.

Împins de curiozitate, Ciotta intrase într-o zi la cofetărie, să întrebe ce-și cumpără profesorul.

– Picromigdale, bezele și fursecuri.

Dar pentru cine?

Vannícoli zicea că pentru nepoți. Dar Ciotta și-ar fi vîrît mîna-n foc că erau chiar pentru el, pentru profesor; fiindcă odată l-a surprins pe drum, în timp ce-și strecura o mînă în buzunar, pentru a scoate una din bezele și parcă avea deja alta în gură, fără îndoială, care l-a împiedicat să răspundă cu voce tare la salutul lui.

– Ei bine, la o adică, ce rău e în asta? Slăbiciuni omenești! – i-a spus, plictisit, Vannícoli, pe cînd de la distanță îl urmărea cu privirea blajină pe bătrînul profesor, care se îndepărta încetișor, ușurel, tîrîndu-și pantofii.

Nu doar acest mărunt păcat de lăcomie, ci multe alte lucruri îi puteau fi iertate omului care, de dragul științei, a ajuns în asemenea hal, cu umerii încovoiați, care parcă voiau să-i alunece în jos și îi erau susținuți anevoios de gîtul lung, întins ca sub un jug. Între pălărie și ceafă, chelia profesorului Lamis se descoperea ca o semilună de culoarea pielii; îi tremurau pe ceafă cîteva șuvițe rare, argintii, care-i încălecau ici-colo urechile și îi continuau pe barba din față – pe obraji și pe bărbie – în șuvoaie.

Nici Ciotta, nici Vannícoli n-ar fi bănuit vreodată că, în cartonul acela, Bernardino Lamis își ducea acasă toată mîncarea pe ziua respectivă.

Cu doi ani în urmă, s-a pomenit pe cap de la Napoli cu familia unui frate al său, mort acolo pe neașteptate: cumnata, talpa iadului, cu șapte copilași, dintre care cel mai mare avea doar unsprezece ani. Rețineți că profesorul Lamis n-a vrut să se însoare pentru a nu fi deranjat, în nici un fel, de la studiu. Cînd, fără nici un avertisment, s-a trezit cu armata aia care țipa, instalată pe trepte, în fața ușii sale, călare pe nenumărate cutii și cutiuțe, a încremenit. Neputînd pe trepte, s-a gîndit o clipă să fugă aruncîndu-se pe geam. Cele patru camere strîmte ale locuinței sale modeste fuseseră invadate; descoperirea unei mici grădini, singura și afectuoasa grijă a unchiului, a provocat o jubilare frenetică printre cei șapte orfani neconsolați, cum îi numea cumnata grasă, napoletană. O lună mai tîrziu, nu mai exista nici fir de iarbă în grădina aia mică. Profesorul Lamis devenise umbra sa: se învîrtea prin birou ca un descreierat, ținîndu-se totuși cu mîinile de cap, ca pentru a nu-i fi smuls efectiv de acele țipete, de acele plînsete, de acel scandal, dezlănțuit de dimineața pînă seara. Și a durat un an, pentru el, tot supliciul, dar cine știe cît ar mai fi durat, dacă într-o zi nu și-ar fi dat seama că scumpa cumnată, nemulțumită cu salariul pe care el, în fiecare zi de douăzeci și șapte a lunii, i-l înmîna integral, îl ajuta din grădină pe cel mai mare dintre copilași să se cațere pînă la geamul biroului, încuiat prudent cu cheia, ca să-i șterpelească din cărți.

– Alea mari și groase, băi, Gennarie, alea mari și groase și noi!

Jumătate din biblioteca lui ajunsese, pe bani de nimic, la anticari.

Indignat, mînios la culme, în aceeași zi, Bernardino Lamis cu șase coșuri de cărți rămase și trei etajere rustice, un crucifix mare de carton, o ladă cu rufărie, trei scaune, un jilț mare de piele, biroul înalt și un lavoar, s-a dus să locuiască – singur – în cele două cămăruțe din Via Governo Vecchio, după ce i-a poruncit cumnatei să nu mai apară vreodată în fața ochilor lui.

Îi trimitea acum, printr-un om de serviciu de la universitate, punctual în fiecare lună, salariul, din care își oprea doar strictul necesar pentru sine.

N-a vrut să-și ia nici măcar o slujnică de ocazie, din teamă să nu se pună de acord cu cumnata. De altfel, n-avea nevoie. Nu și-a adus nici măcar patul: dormea cu un șal îngust pe umeri, ghemuit într-o pătură de lînă, în jilț. Nu gătea. Adept original al teoriei lui Fletcher, mînca puțin, mestecînd mult. Își golea faimosul carton din cofetărie în cele două buzunare adînci ale pantalonilor, jumătate pe o parte, jumătate pe cealaltă, și în timp ce studia sau scria, în picioare cum era obișnuit, ronțăia ba o picromigdală, ba o bezea, ba un fursec. Dacă i se făcea sete, apă. După un an în infernul ăla, acum se simțea în paradis.

Dar venise von Grobler cu cartea lui afurisită despre Erezia catară să-i strice bucuria.

 

În ziua aceea, îndată ce s-a întors acasă, Bernardino Lamis s-a pus iar pe lucru, febril.

Avea două zile în față pentru a termina de scris lecția aia, care îl frămînta așa de tare. Voia să fie formidabilă. Fiecare cuvînt trebuia să fie o săgeată trasă în neamțul ăla von Grobler.

Avea obiceiul să-și scrie cursurile, de la primul la ultimul cuvînt, pe coli ministeriale, cu litere mărunte. Apoi, la universitate, le citea cu voce rară și apăsată, înclinîndu-și capul pe spate, încrețindu-și fruntea și deschizîndu-și pleoapele, ca să vadă prin ochelarii alunecați pe vîrful nasului, din ale cărui nări ieșeau două smocuri aspre de păr cărunt, crescut în voia sa. Cei doi discipoli devotați aveau timp berechet să scrie, ca după dictare. Lamis nu urca niciodată la catedră: ședea umil la măsuța din față. Băncile, în sală, erau dispuse pe patru șiruri, în amfiteatru. Sala era întunecată, iar Ciotta și Vannícoli erau în ultimul rînd, unul aici, celălalt dincolo, la cele două capete, pentru un pic de lumină de la cele două ochiuri zăbrelite, care se deschideau în sus. Profesorul nu-i vedea niciodată în timpul cursului: auzea doar scîrțîitul penițelor grăbite.

Acolo, în sala aceea, întrucît nimeni nu și-a ridicat vocea în apărarea lui, urma să se răzbune pe mîrșăvia neamțului afurisit, dictînd un curs memorabil.

Va expune mai întîi, cu o succintă limpezime, originea, cauza, esența, importanța istorică și consecințele ereziei catare, rezumîndu-le din cele două volume ale sale; se va năpusti apoi în partea polemică, folosind studiul critic pe care l-a scris deja despre cartea lui von Grobler. Stăpîn cum era pe materie și cu lucrurile gata scrise, la îndemînă, mai avea de depus efort într-o singură direcție: cea de a-și ține în frîu condeiul. Împins de mînie, ar fi scris în două zile, pe subiectul respectiv, alte două volume, mai groase ca primele.

Dar trebuia să se restrîngă la o lectură lentă, cu durata de vreo oră și ceva: adică să umple, cu scrisul lui mărunt, nu mai mult de cinci sau șase coli ministeriale. Două le-a scris deja. Celelalte trei sau patru erau necesare pentru partea polemică.

Înainte de-a se apuca de treabă, a vrut să recitească ciorna studiului său critic, despre cartea lui von Grobler. A scos-o din sertarul biroului, a suflat pe ea să dea la o parte praful, cu ochelarii deja pe vîrful nasului, și a mers să se întindă în jilț.

Treptat, treptat, citind, a rămas așa de mulțumit, încît ca prin minune nu s-a sculat drept în picioare, pe jilț; și, una după alta, mîncase în mai puțin de o oră, fără să bage de seamă, toate bezelele, care trebuiau să-i ajungă pe două zile. Cu regret, și-a răsucit buzunarul gol, să-l scuture de firimituri.

A început firește să scrie, cu intenția de-a rezuma, în punctele mai importante, acel studiu critic. Încet, încet, însă, scriind, s-a lăsat învins de ispita de a-l include tot, așa cum era, în structura cursului, părîndu-i-se că nu poate renunța la nimic, nici la un punct sau o virgulă. Cum să renunțe, într-adevăr, la anumite expresii, de o subtilitate așa spontană și eficientă? la anumite argumente așa potrivite și hotărîtoare? Și altele, și altele îi veneau în minte, pe cînd scria, mai lucide, mai convingătoare, la care de asemeni nu putea renunța.

Ajuns în dimineața celei de-a treia zile, cînd trebuia să-și dicteze cursul, Bernardino Lamis avea în fața lui, pe birou, nu mai puțin de cincisprezece pagini scrise mărunt-mărunt, în loc de șase.

A rămas descumpănit.

Foarte grijuliu cu munca sa, obișnuia în fiecare an, la început, să dicteze cuprinsul întregii materii, pe care urma s-o predea în cadrul cursului, și acest cuprins îl respecta în mod riguros. Deja făcuse, din cauza apariției cărții nenorocite a lui von Grobler, o primă concesie în fața demnității sale rănite, intrînd să vorbească în anul acela, aproape fără să fie nevoie, despre erezia catară. Mai mult de un curs, așadar, nu putea pierde cu asta. Nu voia, sub nici o formă, să se spună că, din capriciu sau mînie, profesorul Lamis vorbește în afara subiectului, sau mai mult decît e nevoie, despre o temă ce nu ține decît periferic de materia anului.

Trebuia neapărat, prin urmare, în puținele ore rămase, să reducă la opt, la nouă pagini cel mult, cele cincisprezece scrise.

Această reducere l-a costat un efort intelectual așa de intens, încît n-a băgat de seamă nici măcar grindina, fulgerele, tunetele unei furtuni violente, care s-a dezlănțuit pe neașteptate peste Roma. Cînd stătea în pragul ușii, cu sulul său lung de hîrtie sub braț, ploua cu găleata. Cum să facă? Mai erau doar zece minute pînă la începutul cursului. A urcat înapoi pe trepte să se înarmeze cu umbrela și a pornit în bătaia ploii, adăpostind cît putea sulul de hîrtie, cursul său “formidabil”.

A ajuns la universitate în ultimul hal: ud leoarcă. Și-a lăsat umbrela în ghereta portarului; s-a scuturat nițel de apă, tropăind; s-a șters pe față și a urcat la etaj.

Sala – întunecată și-n zilele senine – părea, cu vremea aceea, o catacombă; abia se vedea. Totuși, intrînd, profesorul Lamis, care nu obișnuia niciodată să-și ridice capul, a avut consolarea de-a zări acolo, în treacăt, o aglomerație neobișnuită și, în sinea lui, le-a mulțumit celor doi discipoli de încredere, care desigur au răspîndit printre colegi vestea despre zelul ieșit din comun, cu care bătrînul lor profesor urma să-și țină cursul, ce l-a costat atîta amar de osteneală și unde așa un tezaur de cunoștințe era cu efort ferecat și atîta pricepere era inclusă.

Gîtuit de-o puternică emoție, și-a scos pălăria și a urcat, în ziua aceea, ca niciodată, la catedră. Mîinile subțiri îi tremurau așa de tare, că nu i-a fost deloc ușor să-și pună ochelarii pe nas. În sală era o liniște perfectă. Și profesorul Lamis, desfășurînd rotocolul de hîrtie, a început să citească, cu o voce tare și vibrantă, de care el însuși a rămas uimit. La ce tonalitate urma oare să ajungă, atunci cînd, încheind partea de expunere, pentru care nu era potrivit acel ton al vocii, se va lansa în polemică? Dar, în clipa aceea, profesorul Lamis nu se mai putea stăpîni. Ca mușcat de viperele stilului său, simțea încet-încet cum scapă hățurile și își ridica treptat vocea și gesticula, gesticula. Profesorul Bernardino Lamis, mereu așa de rigid, așa de sobru, în ziua aceea gesticula! Prea multă furie s-a adunat în șase luni, prea multă indignare i-au provocat servilismul, tăcerea criticii italiene; și acum venise, iată, pentru el momentul revanșei! Toți acei tineri cumsecade, care stăteau să-l asculte smirnă, vor vorbi despre cursul lui, vor spune că el a urcat la catedră, în ziua aceea, pentru ca să se înalțe cu mai multă solemnitate, de pe băncile Ateneului din Roma, răspunsul său indignat nu doar împotriva lui von Grobler, ci a întregii Germanii.

Citea astfel de vreo trei sferturi de oră, tot mai inflamat și vibrant, cînd studentul Ciotta, care, venind spre universitate, fusese surprins de o rafală mai puternică de apă și se adăpostise sub o poartă, a apărut cam speriat în ușa sălii. Ajuns cu întîrziere, sperase că profesorul Lamis, pe vremea aia groaznică, nu va veni să țină cursul. Jos, însă, în ghereta portarului, găsise apoi un bilet de la Vannícoli, care-l ruga să-i prezinte scuze îndrăgitului profesor, deoarece “i-a alunecat piciorul, la ieșirea din casă, cu o seară înainte, s-a rostogolit pe scări, și-a scrîntit o mînă și de aceea nu poate, spre marea sa durere, să asiste la curs”.

Cui îi vorbea, prin urmare, cu atîta patimă, profesorul Bernardino Lamis?

Încet, încet, în vîrful picioarelor, Ciotta a trecut pragul sălii și și-a aruncat roată privirea. Cu ochii orbiți de lumina de-afară, deși era cam chioară, a zărit și el în sală mulți studenți și a rămas uimit. Cum e posibil? S-a străduit să se uite mai bine.

Vreo douăzeci de pelerine, întinse ici-colo la uscat, în sala pustie și întunecată, formau în ziua aceea tot auditoriul profesorului Bernardino Lamis.

Ciotta le-a privit, înspăimîntat, a simțit că-i îngheață sîngele, văzîndu-l pe profesor cum le citește, așa de înfierbîntat, unor pelerine cursul său și s-a retras aproape cu teamă.

Între timp, la sfîrșitul orei, din sala de alături ieșea gălăgios un grup de studenți la drept, care poate că erau proprietarii acelor pelerine.

Imediat Ciotta, care încă nu-și revenea din emoție, și-a desfăcut brațele și s-a înfipt în fața ușii, pentru a-i împiedica să intre.

– Vă rog foarte mult, nu intrați! Înăuntru este profesorul Lamis.

– Dar ce face? – l-au întrebat aceia, uimiți de aerul ciudat al lui Ciotta.

El și-a dus un deget la buze, apoi a zis încet, cu ochii rătăciți:

– Vorbește singur!

A izbucnit un hohot de rîs gălăgios, nestăpînit.

Ciotta a închis încet, încet ușa sălii, implorîndu-i din nou:

– Liniște, vă rog mult, liniște! Scutiți-l de această umilință pe bietul bătrîn! Vorbește despre erezia catară!

Dar studenții, promițînd să facă liniște, au cerut să fie iar deschisă ușa, încetișor, pentru a gusta din prag spectacolul bietelor lor pelerine, ce ascultau nemișcate, picurînd negre în umbră, formidabilul curs al profesorului Bernardino Lamis.

– …dar maniheismul, oh, domnilor, maniheismul în fond ce este? Spuneți-mi dumneavoastră! Acum însă, dacă primii albigensi, după spusele ilustrului nostru istoric german, domnul Hans von Grobler…

 

Publicitate